“În anul Centenarului, am rămas cu restanţe în faţa
Educaţiei”
Educaţia
înseamnă evoluţie. Educaţia însemnă valori. Educaţia înseamnă speranţa într-un
viitor pe care cu greu îl putem descifra în vremuri tulburi. Educaţia înseamnă
să vrei, să faci, să dai mai departe.
În anul Centenarului Marii Uniri, un an cu o însemnătate puternică pentru ceea ce înseamnă construcţia statului modern, educaţia trebuie să urce pe podiumul priorităţilor care au stat la baza constituirii României. Cei care au transformat idealul într-o luptă a unei întregi naţiuni au fost intelectualii şi elitele societăţii româneşti. Fără ei, 1 decembrie 1918 nu ar fi fost în acelaşi context şi, mai ales, nu ar fi oferit acelaşi rezultat: cel al uniunii!
În anul 2018, statul modern a căpătat alte valenţe, iar educaţia nu doar că nu mai reprezintă o prioritate naţională, ci este “atacată” prin seria măsurilor distructive. O simplă radiografie a sistemului de învăţământ ne arată că “şcoala românească” a rămas doar un simbol. Investiţii scăzute, salarii complet nemotivante pentru cadrele didactice,ceea ce face ca România să fie singura țară din Uniunea Europeană unde există cadre didactice fără studii de specialitate, unităţi de învăţământ din care lipsesc internetul, calculatoarele sau metodele moderne de predare, elevi direcţionaţi greşit de programe şcolare învechite şi neadaptate cerinţelor de pe piaţa muncii, clase suprapopulate în care accentul este pus pe cantitatea şi nu pe calitatea actului educaţional, o subfinanţare cronică menţinută an de an. Cea mai recentă măsură a unui ministru al Educaţiei a fost reducerea a peste 4.600 de posturi din unităţile de învăţământ, în codiţiile în care sistemul are un deficit foarte mare de personal didactic auxiliar și nedidactic. În consecinţă, nu putem spune decât că, în anul Centenarului, am rămas cu restanţe în faţa Educaţiei. Avem atât de multe de recuperat, încât prin lipsa implicării sau prin aplicarea unor politici greşite, ne vom confrunta, în curând cu un sistem bolnav, care nu mai poate fi ajutat. Cei care au de pierdut nu sunt doar colegii noştri, ci mai ales elevii.
După 100 de ani am putea să începem să învăţăm lecţia, cea a responsabilităţii sociale, în care interesul binelui comun trebuie să primeze. Dar pentru asta avem nevoie de unitate şi de forţa solidarităţii. Cel mai bun parteneriat care poate pune pe picioare un sistem aflat în mare suferinţă, este cel între cadrele didactice, părinţi şi copii.
De Ziua Internaţională a Educaţiei apelul federaţiei noastre merge chiar către aceşti parteneri reali: împreună putem aduce schimbarea în bine. Altfel, vom intra în rotativa păguboasă a guvernărilor care au avut doar scopul de a profita de oamenii care le-au oferit încrederea.
În anul 2018 trebuie să ne reamintim ce înseamnă de fapt educaţia: şansa unei societăţi de a evolua, calea către prosperitate şi dezvoltare economică, ieşirea din sărăcie, accesul la un nivel crescut de informaţii şi, mai presus de orice, construirea unui mecanism prin care nu mai poţi fi devalorizat, pentru că un om educat, este un om puternic, iar o ţară care se uită spre educaţie şi investeşte în ea, e o ţară care are un viitor.
În anul Centenarului Marii Uniri, un an cu o însemnătate puternică pentru ceea ce înseamnă construcţia statului modern, educaţia trebuie să urce pe podiumul priorităţilor care au stat la baza constituirii României. Cei care au transformat idealul într-o luptă a unei întregi naţiuni au fost intelectualii şi elitele societăţii româneşti. Fără ei, 1 decembrie 1918 nu ar fi fost în acelaşi context şi, mai ales, nu ar fi oferit acelaşi rezultat: cel al uniunii!
În anul 2018, statul modern a căpătat alte valenţe, iar educaţia nu doar că nu mai reprezintă o prioritate naţională, ci este “atacată” prin seria măsurilor distructive. O simplă radiografie a sistemului de învăţământ ne arată că “şcoala românească” a rămas doar un simbol. Investiţii scăzute, salarii complet nemotivante pentru cadrele didactice,ceea ce face ca România să fie singura țară din Uniunea Europeană unde există cadre didactice fără studii de specialitate, unităţi de învăţământ din care lipsesc internetul, calculatoarele sau metodele moderne de predare, elevi direcţionaţi greşit de programe şcolare învechite şi neadaptate cerinţelor de pe piaţa muncii, clase suprapopulate în care accentul este pus pe cantitatea şi nu pe calitatea actului educaţional, o subfinanţare cronică menţinută an de an. Cea mai recentă măsură a unui ministru al Educaţiei a fost reducerea a peste 4.600 de posturi din unităţile de învăţământ, în codiţiile în care sistemul are un deficit foarte mare de personal didactic auxiliar și nedidactic. În consecinţă, nu putem spune decât că, în anul Centenarului, am rămas cu restanţe în faţa Educaţiei. Avem atât de multe de recuperat, încât prin lipsa implicării sau prin aplicarea unor politici greşite, ne vom confrunta, în curând cu un sistem bolnav, care nu mai poate fi ajutat. Cei care au de pierdut nu sunt doar colegii noştri, ci mai ales elevii.
După 100 de ani am putea să începem să învăţăm lecţia, cea a responsabilităţii sociale, în care interesul binelui comun trebuie să primeze. Dar pentru asta avem nevoie de unitate şi de forţa solidarităţii. Cel mai bun parteneriat care poate pune pe picioare un sistem aflat în mare suferinţă, este cel între cadrele didactice, părinţi şi copii.
De Ziua Internaţională a Educaţiei apelul federaţiei noastre merge chiar către aceşti parteneri reali: împreună putem aduce schimbarea în bine. Altfel, vom intra în rotativa păguboasă a guvernărilor care au avut doar scopul de a profita de oamenii care le-au oferit încrederea.
În anul 2018 trebuie să ne reamintim ce înseamnă de fapt educaţia: şansa unei societăţi de a evolua, calea către prosperitate şi dezvoltare economică, ieşirea din sărăcie, accesul la un nivel crescut de informaţii şi, mai presus de orice, construirea unui mecanism prin care nu mai poţi fi devalorizat, pentru că un om educat, este un om puternic, iar o ţară care se uită spre educaţie şi investeşte în ea, e o ţară care are un viitor.
SIMION
HANCESCU
