Azi, când litera noii legislaţii a educaţiei este dominată de titlul de profesor, inclusiv la ciclurile preprimar şi primar, învăţătorul pare o categorie profesională anacronică, pe cale de dispariţie. Pentru că şi-au completat studiile cu destule sacrificii, învăţătorii înşişi au optat să fie numiţi profesori, uitând că denumirea de învăţător are cel mai limpede înţeles didactogen din întreaga titulatură profesională din învăţământ. De la învăţătorii satelor pe seama cărora Spiru Haret crea un sistem de învăţământ fără egal, la învăţătorii neamului, până la marele învăţător al omenirii, răstignit pe cruce în zilele lui Ponţiu Pilat, învăţătorii străbat istoria popoarelor civilizate ca un fluid cald de pace şi înţelepciune.
Vom spune că pe 30 Iunie, de Soborul Sfinţilor 12 Apostoli, ne îndreptăm privirea spre apostolul neamului românesc, Învăţătorul. Sărbătorim în primul rând ziua normaliştilor, a absolvenţilor de liceu pedagogic, adică a acelor persoane veşnic tinere pentru care meseria de învăţător este vocaţională, de aceea încă din adolescenţă au decis să se dedice şcolii, să pătrundă tainele pedagogiei, să se apropie de sufletul copilului pentru a-l îmbogăţi cu învăţătură. Ei înşişi bogaţi „în lipsuri, în îndatoriri şi în iubiri de moşie”, cum se spunea la un congres învăţătoresc din 1923, învăţătorii sunt adevăraţii creatori de bogăţie, pentru că fundamentele culturale şi morale ale omului activ şi util societăţii ei sunt cei care le sădesc.
Sărbătorim apoi toţi lucrătorii cu har din scoala românească indiferent de denumirea cu care activează sau cu care s-au pensionat: educatoare, învăţători, institutori, maiştri instructori, antrenori, profesori, asistenţi, conferenţiari, directori, decani, rectori etc. Cu toţii aparţin aceleaşi familii, toţi au ceva din portretul uman al învăţătorului.
Să ne amintim câteva linii din acest portret. Învăţătorul nu se deosebeşte prea mult de cei doi apostoli ai creştinătăţii, Petru şi Pavel, este şi el un propovăduitor modest, cu inimă mare, cu răbdare desăvârşită, bunăvoinţă şi înţelepciune să dea şi la alţii. Adeseori cu grijile casei în spinare deschide poarta şcolii şi acolo le lasă, în clasă intră cu zâmbetul pe buze şi căldură radiantă. Ochii vioi ai discipolilor îl urmăresc atent, îl analizează, încuviinţează prin faptă ce li se cere şi nu ies din cuvântul său, ba sunt în stare să se şi certe acasă cu părinţii lor, spunându-le: “Doamna învăţătoare/domnul învăţător, aşa a spus!”. De veacuri, cuvântul lui, al magistrului are cele solide şi mai adânci rădăcini în memoria omului.
Printr-un reflex al urcuşului, respectul pentru dascălii care i-au format se rarefiază la mai marii societăţii, cu o singură excepţie, pe car o vom cita în final. În ciuda nedreptăţilor şi umilinţelor cu care îl tratează cârmuitorii, învăţătorul nu-şi abandonează munca şi cu dăruire neştirbită îşi face nobila meserie. Hrana sufletească şi haina ponosită îi dau putere, îi ţin de cald pe un drum pe care îl urmează neabătut şi apostolic. Ştie că micuţii au mai mult ca oricând nevoie de privirea lui senină, înţelegătoare. Azi, mai mult ca oricând trebuie să preia din îndatoririle părinţilor, deoarece aceştia sunt copleşiţi de grijile zilei de azi şi mâine şi adesea sunt plecaţi pe alte meleaguri, pentru a-şi căuta o pâine trudită.
În mesajul Tronului către un congres AGIRO interbelic regele Ferdinand spunea: ,,Dacă soarta nu m-ar fi pus acolo unde sunt, aş fi fost învăţător”.
La mulţi ani, învăţătorule, rege neîncoronat al educaţiei!
Prof. Lucia Cojocaru şi prof. Vioara Temian,
Sindicatul Liber al Învăţământului Preuniversitar Clujean
