De la Revoluţia din decembrie Sindicatele din Invăţământ şi-au câştigat un loc în societatea civilă, ca apărători ai drepturilor si libertăţilor profesionale ale celor pe care-i reprezintă. Şi-au făcut datoria la nivel de sindicat judeţean sau de federaţie, în orice caz mai consecvent decât politicienii. Au fost parteneri de dialog social fideli si corecţi. Şi asta pentru ca au avut si au o organizare democratică care a permis celor pe care-i reprezintă să aibă ultimul cuvânt; nicio decizie importantă nu s-a luat fără consultarea lor. Şi-au câştigat si menţinut încrederea prin ceea ce au negociat în dialog corect cu patronatul şi reprezentanţii puterii. Fiind probabil singurii care au luat în serios Legea 84/1995, conform căreia învăţământul este prioritate naţională, s-au implicat în munca legiuitorilor si a executorilor, ca modeşti consultanţi desigur.
Reforma nu le-a fost străină, si nici dorinţa de a desfăşura un învăţământ de calitate, dar fără a neglija pârghia motivării resursei umane. Aceasta pentru că, în mod natural şi uneori chiar formal, prin statutele lor, sindicatele şi-au propus să devină ofertante de forţă de muncă. Au avut chiar propuneri de curriculă, întrucât sunt mai aproape de comunitate şi sunt capabile să facă marketing pe ceea ce este, iar nu pe normativ, aşa cum procedează ministerul de resort. Prea fideli faţă de interesele personalului din învăţământ, pentru că proveneau dintre truditorii din sistem, au devenit incomozi.
Structura lor organizatorică, axată pe consultare continuă, oricât de cronofagă, nu le permitea să procedeze altfel. Lideri de unitaţi de invăţământ, membrii de sindicat, liderii judeţeni, naţionali, făceau front comun pentru a rezolva orice fel de problemă: curricula nouă, implicarea in conceperea si popularizarea celor mai bune manuale, a celor mai bune softuri educationale, a celor mai bune practici didactice, a celor mai pertinente cursuri de abilitare, in rezolvarea şi mai ales în prevenirea unor conflicte cu administrativul, si lista mai poate continua. La iniţiativa federaţiilor din învăţământ s-au iniţiat periodic simpozioane unde erau invitaţi şi reprezentanţi ai ministerului, ai guvernului, pentru a desfăşura dezbateri, a prezenta realizări, a arata problemele cu care se confruntă omul de la catedră, elevul, parintele, şi asta nu pentru a bifa o acţiune pe banii cotizanţilor, ci pentru a găsi soluţii la probleme reale, pentru a asigura o formare continuă mai puţin teoretică a celor de la catedră. Cele mai spinoase probleme erau desigur cele ce priveau revendicările salariale care rareori se puteau rezolva la masa negocierilor. Niciodată sindicatele din învăţământ nu au scos oamenii în stradă să protesteze în faţa sediilor Guvernului sau a Parlamentului. De asemenea manifestări, străine muncitorului intelectual, au fost responsabili doar înalţii decidenţi din sistem care nu respectau legi organice, alte legi în vigoare sau ordonanţe de guvern aprobate de parlament şi care conţineau drepturi ale personalului pe care de regulă sindicatele le recâştigau în instanţă, dar guvernul refuză să execute sentinţele. Putem da nenumărate exemple.
Toate aceste legitime acţiuni puteau fi întreprinse doar de lideri judeţeni şi naţionali degrevaţi parţial sau integral, puţini de altfel, aleşi democratic si păstraţi în funcţii pentru consecvenţa şi activismul lor, deoarece aveau nevoie de timp pentru a face vizite la colegii lor în şcoli, sau la superiorii acestora de la inspectoratele şcolare judeţene, la consiliile locale şi judeţene care ordonau creditele după ureche, minstere, la Guvern, la Parlament sau pentru a se prezenta în instanţă ca parte vătămată pentru a susţine drepturile personalului din învăţământ.
Niciodată nu mergeau nedocumentaţi, neinformaţi, necunoscători ai realităţii din şcoli. De ce? Simplu! Echipa funcţiona: reprezentanţii structurilor judetene de la mic la mare prezentau la cald situatiile problemă, cu propuneri si argumente de susţinere pentru cei aflati in stucturile de varf: preşedinţi de federaţii, reprezentanţi imputerniciţi la negocieri, in comisiile de dialog social. Adesea chiar liderii judeţeni se prezentau la negocieri interminabile. Se vrea acum ca nici liderii judeteni si nici cei de federaţii să nu mai fie degrevaţi de ore. Se uită ca au şi dânşii o răspundere similară cu cea a colegilor lor din structurile de conducere ale ministerului de resort la centru sau în teritoriu, aceasta dacă se respectă regulile dialogului cu partenerii sociali. Sau nu se mai respectă? Cum ar putea face faţă liderii sindicali multitudinii de probleme ce se ivesc si cu care se confruntă tot mai des in ultimul timp colegii lor de la catedră în diferitele momente ale carierei didactice? In aceste vremuri tulburi in care dorim sa găsim solutii pentru a ieşi din criză şi a pregăti tineri ce vor prelua ştacheta nu veţi reuşi să purtaţi un dialog pertinent cu lideri sindicali preocupati şi să-si facă meseria la catedra cu probitate si să fie ochii si urechile dumneavoastră in sistem. Sau credeţi că puteţi acţiona fără feed-back? Dacă doriţi eliminarea sindicatelor din parteneriat, singura punte intre lucrătorii din invăţământ si decidenţi, atunci vă compătimim. Înseamnă că aţi intrat într-un complex de infailibilitate foarte periculos pentru un sistem atât de articulat cum este învăţământul. Înseamnă că funcţiile pe care vremelnic le ocupaţi v-au orbit şi v-au făcut să uitaţi în ce unde v-aţi format d-voastră înşivă.
Prof. Lucia Maria Cojocaru,
Preşedinte al Sindicatului Liber al Învăţământului Preuniversitar Clujean
Inst. Vioara Temian,
Vicepreşedinte al Sindicatului Liber al Învăţământului Preuniversitar Clujean
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu